Probabil genului acestuia de recenziei s-ar potrivi o introducere în care să întreb „Ce sunt, de fapt filmele?” și probabil și o continuare la care să răspund că poate sunt o evadare, o altă lume în care intrăm pentru câteva ore și nu numai, iubind, râzând, plângând, urând, resimțind fiori pe șira spinării sau piele de găină? Ca poate ne retragem oare în miezul unui film pentru a avea șansa de a trăi indirect alte vieți sub forma a milioane de personaje în care ne-am imaginat măcar o dată. Dacă până și într-un prezent în care filmele pot fi văzute oriunde și oricând, încă mai simțim atracția față de acel loc cu scaune pufoase și cu un ecran mai mult decât gigantic, imaginați-vă ce semnificație putea avea pentru oamenii contemporani cu tot ceea ce a însemnat războiul, pentru locuitorii satului Bagheria,a căror singură evadare se numea „Cinema paradiso”. „Cinema paradiso” este un clasic italian, produs în anul 1988 și câștigător al premiului Oscar pentru cel mai bun film străin în 1990, al Globului de Aur, a cinci premii BAFTA și al Premiului Juriului la Cannes, cu o distribuție ce-i avea în centru pe Salvatore Cascio în rolul lui Salvatore (copil),Marco Leonardi în rolul lui Salvatore (adolescent), Philippe Noiret ca Alfredo, Agnese Nano în rolul Elenei Mendola, Antoanella Attilli în rolul Mariei (tânără).
Nu departe de început ne este dezvăluit faptul că pentru a ajunge în centrul poveștii, regizorul se folosește de tehnica flashback-ului, Salvatore Di Vita rememorându-și cele mai importante momente ale copilăriei atunci când primește o veste de la mama lui. Astfel, prin intermediul micuțului Toto și al tânărului Salvatore mai târziu, ne este prezentată ideea filmului- libertatea și fericirea pe care o poate oferi un loc asemenea cinemaului. Reușind să i se alăture lui Alfredo-cel ce proiecta filmele-și să intre și mai adânc lumea unei pelicule, pentru Toto acea cabină de proiecție devine un univers, ceva care-l face să viseze. Trăirile menționate sunt resimțite de toți cei care văd Cinema Paradiso ca fiind parte din existența lor de zi cu zi, ca fiind elementul ce le distrage atenția de la toate problemele perioadei, de la cotidian. De cotidian se salvează și Alfredo prin prietenia cu Toto care-i devine nu doar ucenic ci și noua modalitate de a retrăi odată cu el senzații de uimire, de plăcere de fiecare dată amplificate de ritmul aplauzelor, de râsetele sau de reacțiile oamenilor din sală.
Cadrele și felul în care sunt surprinse anumite momente, în acel stil nostalgico-amuzant, specific filmelor italiene sunt caracteristice regizorului Giuseppe Tornatore, folosindu-se de aceste tehnici în multe dintre filmele sale, precum în „Malena”. După mine coloana sonoră compusă de Ennio Morricone („Once upon a time in the West”, „The good, the bad and the ugly”, „Malena”), în colaborare cu fiul său Andrea căruia i se atribuie și tema principală, pune punctul pe i din toate perspectivele reușind să amplifice totul într-un mod impresionant, să dea acel sentiment de pătrundere și de participare a noastră ca și spectatori în poveste, în trăirile personajelor, de parcă am intra fizic în locurile acelea. Coloana sonoră a fost premiată cu BAFTA și se spune despre armoniile acesteia că au avut și că au în continuare un efect spectaculos în ceea ce privește creșterea intensității stărilor.
Capodopera lui Tornatore, turnată chiar în orașul său natal, are de departe una dintre cele mai cunoscute scene ale cinematografiei și anume alipirea săruturilor din cele mai vizionate filme ale tuturor timpurilor, oferind un final ce a rămas emblematic pentru această peliculă, prin care avem senzația că ne întoarcem în primele scene. Chiar dacă finalul concluzionează întreaga esență doar în varianta din anul 1988 fiindcă în cea din 1990 îi sunt alăturate părțile tăiate inițial, „Cinema Paradiso” este și va rămâne precum un omagiu adus acestei arte.
Comments